Despre vindecarea copilului interior
A fost odată ca niciodată, că doar așa încep toate poveștile, o fetiță…o fetiță ca toate fetițele din lume, aproape de-o șchioapă, cu bucle negre care se revărsau peste ochiii mari ca de alună…și care ca toate fetițele din lumea asta…sau poate nu chiar ca toate…că până la urmă chiar și intr-o lume care n-a iestit chiar perfect, în care nici laptele nu curge garla amestecat cu miere și …vai, nici cainii nu gonesc prin santuri cu covrigi in coada…pana ca și într-o lume ca a noastra departe de a fi ideala, poate ca mai exista și fetițe fericite…însă, fetița de pe mocheta verde era trista.
Poate ca de vina era maronul care se amesteca în verdele mochetei în modele bizare, poate pălăria prea rosie a ursulețului umplut cu paie care începuse de la o vreme să se uite la ea cu o căutătra ciudată sau poate monștrii…monstrii îndesati unii peste alții în dulapurile din camera mamei, rânduiți cuminiți în sertare și ascunși în lipsa de ceva mai trainic sub patul din sufragerie… Poate că fetița noastra ar fi reușit să o scoată la capăt în ciuda dificultăților evidente dacă măcar păpușile i-ar fi ramas fidele.
În schimb, Silvia, păpușa cu părul argintiu pe care o moștenise fără haine de la o verisoară mai mare, refuza cu încăpățânare să prindă viață, în ciuda rugăminților fierbinți și a promisiunilor solemne de a mânca micul dejun măcar pentru câteva zile la rand.
Ehei…dacă ar ști ei, adulții, ce tragedii ascunse trăiesc bietele fetițe așezate cuminți pe mochetele lor verzi, cu siguranță că s-ar înduioșa ca de cel mai tragic și serios eveniment…dar ce știu adulții, ei sunt ocupati cu grijile lor, cu luptele lor, cu cina și cu știrile de la ora 5…pentru ei, dulapurile ascund numai lucruri de la soldurile trecute și amintiri din copilărie îngropte atât de adânc ca să nu le mai găsească niciodată. Pentru ei copilaria e fără doar și poate un lucru minunat și plin de încantare…că până la urmă ce griji are un copil…și n-au fost și ei copii odată? Și dacă ar putea să-și mai amintească mare lucru de atunci cu siguranță ar fi numai lucruri pline de bucuria și farmecul copilăresc (vorba lui Creangă)!
Dar adevarul adevarat e că adulții au cam uitat cum e să fii copil și mai ales au uitat de fetițele (sau băiețeii) de pe mochetele verzi din sufletul lor. Căci da, copilaria o fi fost ea perioada asta minunată, plină de iubire și lumină, atâta că mai toți ne-am grăbit să scăpam de ea ca de lepra și ca să fim siguri că nu o să ne mai prindă din urmă vreodata cu farmecul ei seducator, i-am trântit brusc ușa în nas și am îngropat cheia adânc sub negura uitării.
Ei, dar dacă ar fi așa de simplu să fugim de noi înșine, să ne exilăm, să ne negăm și într-un final să mai păstrăm și spontaneitatea și farmecul jocului copilăresc! Dar asta nu se poate, așa că am devenit cu toții adulți RESPECTABILI și mai ales SERIOȘI, HIPERSENSIBILI la zgomote înalte (când nu sunt create pe bună dreptate de către noi în disperare de cauză!) și inexplicabil de iritatț de cel mai mic simptom al copilăriei. Și cum ar putea să fie altfel când fiecare gest, fiecare râset de copil ne amintesc dureros de fetița de pe mocheta verde, de felul în care am trădat-o, de cum am lăsat-o pradă monștrilor din sertare și am dat in mod laș bir cu fugiții. Numai că n-am ajuns prea departe, am cărat-o după noi prin tramvaiele orașelor aglomerate, la studii și mai târziu în spatiul securizat al căminelor noastre proaspăt întemeiate. Fetița de pe mocheta verde a rămas acolo, cuminte și tristă așteptând să vină o zi să ne aducem aminte și de ea.
Eu am întalnit-o după mult timp într-o după amiază de vară toridă. Mă așteptam să mă dojenească sau și mai rău să-mi arunce binemeritate ocări pentru trădarea mea impardonabilă…și totuși ea m-a primit cu blândețe, hohotind de toate spaimele copilăriei nealinate deodată…tristă și părăsita…n-am știut cum să o abordez…fiecare hohot al ei îmi umplea inima de o milă infinită pentru povestea ei care din întâmplare era și a mea, de imposibilitatea negării adevărurilor dureroase ale trecutului și de frustarea imposibilitatii de a schimba ceva din tot ce-a fost. Am plâns și eu așezată pe mocheta verde a copilăriei mele fără să știu cum aș putea vreodată să mă revanșez față de ea, cum aș putea să o impac și să o iau cu mine.
Noi adulții…ce știm noi despre viață, ce știm noi despre fericire? Știm fără doar și poate să clădim fațade frumos văruite, să postam pe Facebook dovezi ale bucuriei noastre socialmente dezirabile, dar ce știm despre fericirea simplă a inimii de copil?
Fetița de pe mocheta verde nu m-a întrebat ce slujbă am ajuns să am, nici câti bani câstig și nici măcar unde îmi petrec concediul de vară…tot ce mi-a cerut ca gaj al devotamentului meu a fost o pisicuță albă cu pete și ochii albastri ca cerul, mică și caraghioasă, simbol al tuturor dorințelor visate și neîmplinite ale sufletului ei de copil.
Dacă vreodată vi se intamplă să o întaliniti pe fetița de pe mocheta verde, să nu vă fie frică de ea, să nu o ocoliți, așezați-vă timizi alături de ea și ascultati, printre lacrimi vă șoptește drumul înapoi spre fericire!
