Aș vrea să vorbesc astăzi despre iertare. Mult timp iertarea a fost pentru mine un concept abstract și cu un ușor iz religios. Deși citeam peste tot că iertarea este cea care ne eliberează, îmi era foarte greu să iert, era ca și cum aș fi fost de accord cu cel care mi-a greșit dacă îl iertam…și nu, asta nu se putea. Cum s-ar mai fi căit dacă l-aș fi iertat? Cum ar mai fi știut că ceea ce a făcut este rău dacă îi acordam această concesie? Nu ar fi fost ca și cum l-aș fi invitat să mă răneasca din nou? Lipsa iertării era de fapt răzbunarea mea pentru răul care mi se făcuse.
Ce nu înțelegeam pe atunci este că atitudinea mea era obtuză și rigidă, foarte bine înrădăcinată în convingerea că eu am dreptate, că celălalt este cel care mi-a greșit, că interpretarea pe care eu o dădeam realității era cea justă, autentică, singura posibilă și de netăgăduit.
Am învățat că pentru a putea ierta cu adevărat trebuie să înveți umilința. Și atunci când vorbesc despre umilință mă refer la a accepta că toți suntem egali în binecuvântarea noastră dată de Dumnezeu. Suntem cu toții zei și niciunul dintre noi nu poate să fie mai binecuvântat decât altul. Pe când, blestemul vine în trepte și putem oricând să fim mai puțin blestemați decât vecinul…și atunci apare mândria și sentimentul de superioritate…Preferăm să fim damnati, dar speciali decât binecuvântați împreună cu restul omenirii.
Am înțeles între timp că și dacă o fi existand adevăr absolut, niciun muritor nu a apucat să-l dețină, într-atât suntem de tributari propriilor simțuri, proiecții și judecăți de valoare.
Am învățat cât de importantă este lipsa judecății în iertare. Atunci când judecăm avem așteptări de la o anumită situație. Știm de la început cum ar trebui să se desfășoare lucrurile, proiectăm așteptările noastre asupra unor situații și comportamente.
Dar făcând asta, nu suntem oare iremaediabil violenți? Nu impunem viziunea noastră celorlalți cu titlu de adevăr absolut? Nu ne transformăm de fapt în mici (sau mari) Procusti care remodelează tot ceea ce întâlnesc în cale ( iertată fie-mi analogia) ” dupa chipul și asemănarea lor”?
Și culmea culmilor, tot noi ne simțim nedreptățiți atunci când realitatea refuză să se comformeze așteptărilor noastre pre-făcute. Dar cum ar putea să fie altfel? Nu suntem altceva decât agresori de mâna întâi camuflați în victime nefericite. Cu alte cuvinte, lupul paznic la oi care se simte agresat de necooperarea oilor în a fi mâncate. Până la urmă suntem cu totii niste lupi cu probleme psihologice, iar singura persoană pe care trebuie să o iertăm este propria noastră persoană. Atunci când înțelegi asta nu mai ai nevoie sa ierți pe nimeni pentru că toti sunt nevinovați.
Si iată cum ajungem la iertarea de sine. Și nu vorbesc despre o iertare abstractă soră cu iubirea de sine (sunt sigura că o să ajungem și acolo), ci la cazul foarte comun când noi facem ceva care îl supără pe altul. Dezvoltăm modelul acesta de comportament din fragedă pruncie când leightmotivul vieții noastre este să nu o supărăm pe mama. Și puterea acestei interdicții nu ar trebui subestimată având în vedere că mama este sinonima cu supraviețuirea la această vârstă. Rezultă că a o supăra pe mama este sinonim cu a supăra însăși existența, o faptă cu efecte distrugătoare de cosmos. Ca urmare, nu este nimic uimitor că si la vârsta adultă sunt oameni care ar face orice ca să nu îi supere pe ceilalți. Ceea ce am uitat să spun este firește că prioiecăm (unii mai mult, alții mai puțin) acest model asupra tuturor relațiilor noastre ulterioare. De aceea ne simțim vinovați de cate ori un comportament al nostru supără pe cineva și avem nevoie ca celălalt să ne ierte.
Cu toate acestea, a primi iertarea celui căruia i-am greșit nu este, și asta în cel mai bun caz, decât un catalizator al iertării de sine.
În final iertarea de sine este cea care ne aduce adevărata pace.
Mecanismul este foarte simplu, dar tributar unui anumit fel de a privi lumea. Dacă supărarea nu este altceva decât deznădejdea celui supărat că realitatea nu s-a pliat pe așteptările sale…rezultă că ceea ce ai facut tu nu are niciun efect direct asupra supărării celuilalt. Tu te-ai purtat autentic, în conformitate cu viziunea ta asupra lumii și…ghici ce!?…în neconformitate cu așteptările mai mult sau mai putin conștiente ale celuilalt. Este poate destul de clar că a ne purta în conformitate cu așteptările de multe ori inconștiente ale altei persoane este absurd iar a te simți vinovat că nu ai facut-o este de doua ori mai absurd.
Rezultă poate de aici o consecință neașteptată, și anume că un comportament moral/bun fată de ceilalți este în realitate total deconectat de ideea de pedeapsă și păcat. Nu vad cum un comportament în conformitate cu morala și așteptările altcuiva ar fi preferabil unui comportament în conformitate cu propria morală și propriile așteptări. Totul se reduce în mod cinic la concurența între două morale aparținând unor persoane diferite și niciuna dintre cele două persone nu pare să aibă o pretenție mai îndreptățită decât cealaltă la făurirea realității. Căci să nu uităm, încă de la Kant citire, libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuluilalt. Altfel spus, libertatea mea începe acolo unde se termină libertatea celuilalt.
Și atunci întrebarea se pune ce mai este moral, care este comportamentul corect? O astfel de filosofie nu ar instiga la haos? Nu s-a omorî oamenii între ei?
Sigur aceasta ar putea să fie o posibilitate, mai ales în cazul în care acceptați ideea că oamenii sunt eminamente răi și că au nevoie de interdicții și legi pentru a-și înfrana natura belicoasă.
Că există și rău în noi nu e niciun secret, cu toate acestea eu nu cred că răul este natura intrinsecă a omului. Din contră, toți cei care au ajuns pe acea treaptă de evoluție, au confirmat ca odată intrat in contact cu esența umană, în milocul mijlocului ființei noastre, suntem ființe de lumina, de o iubire incomensurabila. Rezulta de aici că singurul comportament corect și moral, în orice situație, nu este cel conform cu așteptările celuilalt, ci acela în conformitate cu iubirea din noi.