Un text pe care l-am scris în ziua când se împlinea un an de la ultima mea zi de muncă la departamentul de schimbări climatice al Comisiei Europene. Au mai trecut câțiva ani de atunci, am înțeles multe lucruri pe care atunci poate numai le bănuiam. Rămâne totuși autenticitatea conștientizării că burnout-ul nu este numai ceva care vine din afară, impus de o societate excesivă ci, un cancer care ne roade din interior făra ca noi să bănuim măcar.
Diferența între amintire și reactivarea trecutului e total fluidă
A trecut un an de la ultima mea zi de muncă, și această simplă constatare îmi umple inima de tristețe. Ce am lăsat în urmă acum un an, care nu a putut fi consolat, recuperat, hrănit în anul plin de schimbări și aventuri care a trecut?
Pare uneori că diferența între amintire și reactivarea trecutului e total fluidă. Pare de ajuns să mă gândesc la un anumit moment important din viața mea ca să mă transpun în acel moment, simțind ca și Proust întreaga savoare a momentului, culoarea, mirosul și intensitatea emoției.
Este poate tristețea despărțirii de un loc pe care pentru 7 ani l-am numit casă, unde mi-am pus tot sufletul și energia, de colegii cu care am “luptat cot la cot” pe meterezele războiului climatic?
Spuneam atunci, fără să știu, rămas bun unui loc care cu toate bunele și relele lui îmi oferise pentru o bună perioadă de timp un sens vieții. Îmi dăduse oportunitatea de a fi parte din ceva mai mare și mai important decât minuscula mea existență întâmplătoare și cu siguranță insignificantă.
Și totuși, dacă fiecare existență ar fi să fie minusculă și insignificantă, atunci ce oferă sens și importanță unei societăți? Nu este societatea o simplă punere împreună a tuturor existențelor individuale? Oare nu ne mințim pe noi înșine, agățându-ne iremediabil de false concepte care nu fac decât să ne amorțească pentru un timp nevoia de sens?
Repetăm la nesfârșit aceleasi drame
Poate lacrimile pe care le simt acum nu sunt altceva decât lacrimile pe care mi-am permis atunci să le plâng numai pe jumatate?
Tristețea eșecului?
Tristețea conșientizării că oricât aș fi muncit, oricâtă energie aș fi investit, acest loc de muncă, familia mea de la clima, nu puteau să îmi ofere recunoașterea pe care o căutam. Că indiferent de comportarea mea exemplară, nu puteam găsi aici dragostea pe care o căutam, așa cum nu reușisem să le găsesc în familia mea de origine.
Suntem sortiți (poate nu iremediabil) să căutăm mereu și mereu toate acele lucruri pe care (din varii motive) nu le-am primit sau nu le-am putut primi pe vremea când eram copii.
E ca și cum recreem la nesfârșit aceleași situații pe care le-am trăit în copilăria noastră timpurie, din nevoia inconștientă de a primi ceea ce ne-a lipsit atunci, de a îndrepta situații care ne-au rănit sau uneori chiar de a aduce înapoi un părinte care ne-a părăsit prea timpuriu.
Inutil să menționez că facem toate astea perfect inconștient, convinși fiind de autenticitatea trăirilor noastre, de unicitatea parcursului nostru. Sau din potrivă, unii dintre noi au știut dintotdeauna că vor fi exact ca mama sau exact ca tata, că vor trăi așa cum au făcut-o și părintii lor, basculând între depresie și sentimentul de sens pe care îl dă apartenența la clan.
Sensul vieții
În cazul meu, și al multora care lucrează prin companii cu o cultură instituțională puternică, sensul vieții este oferit de către apartenența la companie, sau din aderarea la valorile pe care compania le promovează. Pentru cei care lucrează în domeniul mediului si al dezvoltării durabile această nevoie insațiabilă de sens este dublu hrănită de credința sinceră că salvăm planeta și că nevoile noastre vin în urma nevoilor colective. Dar și aici ne mințim singuri cu o inconștiență care ar putea să fie înduioșătoare dacă nu ar avea efecte atât de tragice asupra noastră.
Capacitatea de a pune nevoile celorlalți înaintea proriilor nevoi (aclamată de religie) am învățat-o din fragedă pruncie atunci când, privind la mama și la tata ca la niste zei atotputernici și adorați, am hotărât să ne punem întreaga existență în slujba lor. Mulți dintre noi încă o facem în mod direct, trăindu-ne toată viața în simbioză cu unul sau (mai rău!) uneori cu ambii părinți.
Și vei spune că nu este nimic rău în a avea grijă de propriul părinte (mai ales dacă este bolnav și neputincios), de a fi un angajat competent sau de a-ți dedica timpul unei cauze nobile. In principiu sunt total de acord cu asta, însa, nu trebuie uitat nici că drumul spre iad e pavat cu bune intenții.
Problema aici nu este lăudabila activitate conștientă și vizibilă, ci mai puțin dezirabila inconștienta reprimare a propriilor nevoi și dorințe. Ca să reformulez, nu activitatea de îngrijire a altora este problematică, ci locul de unde o facem, activitatea permanentă de a nu ne asculta nevoile. Uneori această neascultare este atât de îndărătnică încât corpul (sătul de a fi ignorat) trage semnalul de alarma. Atunci, în cuvintele unui cunoscut autor (Gabor Maté), corpul spune NU și dezvoltăm diverse boli, care mai de care mai grave începând cu diverse alergii și terminând cu burnout și cancer.
Totala abnegație dăunează grav sănătății
În mod paradoxal, se pare că cei care tind să dezvolte cancer sunt tocmai cei care dau dovadă de totală abnegație în îndeplinirea sarcinilor zilnice, în punerea intereselor altora înaintea propriilor nevoi.
În totală contradicție cu învățătura creștină, Gabor Maté dezvoltă o teorie credibilă bazată pe date știintifice conform căreia cei care fac cele mai multe fapte bune par a fi cei care au cele mai multe șanse să fie “răsplatiți” pe pământ cu un cancer oarecare.
Și asta nu pentru că Dumnezeu (în cazul în care există) ar fi nerecunoscător și neiubitor de oameni ci, pentru că cei care pun nevoile celorlalți pe primul loc nu prea mai ajung să aibă timp și de nevoile proprii. Este ca și cum am fi ocupați tot timpul să îi hrănim pe ceilalți, fără a avea timp să îmbucăm și noi măcar o înghițitură.
În acest caz, este clar ca bună ziua că vom muri mai devreme sau mai târziu de foame. În același fel, atunci când nu ne ascultăm corpul, când nu suntem capabil să discernem când dăm prea mult, atunci când funcționăm “pe datorie” pentru prea mult timp, corpul suferă și se deteriorează în tăcere. Poate de aceea multe cancere sunt descoperite mult prea tărziu pentru a se mai putea face ceva, pentru simplul motiv că pacientul a pierdut demult capacitatea de a-și asculta corpul și de a se îngrijora de semnalele de alarmă pe care acesta i le transmite.
La fel și în cazul burnout-ului, angajatul model se împinge singur către prăpastia în care urmează să se prăbușească, burnout-ul instalându-se de la o zi la alta, aparent fără semne prealabile. Semne sunt, numai că disociindu-ne aproape total de corpul nostru, functionând ca niște creiere fără corp, am devenit cu totul incapabili să le reperăm.
Unde duce autostrada bunelor intenții
Am plecat de la Clima acum un an, nu pentru că mă dădea cineva afară, din contră, munca mea era apreciată și asteptată, calitățile mele considerate cheie în diferite dosare iar timpul meu devenise la fel de important ca al Directorului General. Inutil să mai spun că munceam de dimineața până seara într-un ritm nebun, uneori până a doua zi dimineața, având sentimentul că întreaga bunăstare a omenirii atarna de îndeplinirea perfectă și promptă a sarcinilor mele zilnice, toate în mod egal de importante și de urgente.
De ce am plecat? Pentru că zece ani de dezvoltare personală uneori își dovedesc efectele pozitive, pentru că bruma de conștiență pe care am căpătat-o în urma anilor de meditație și de participare la constelații de familie mi-au permis să întrevăd prăpastia și să mă îngrozesc.
Cazul meu este un caz fericit, orice candidat la burnout (ca in cazul meu) sau la cancer de orice fel, s-ar îngrozi dacă ar avea capacitatea și pentru un moment să înțeleagă pe ce rută dezastoasă călătorește cu toata viteza înainte.
Autostrada bunelor intenții și a sacrificiului de sine, oricât de strălucitoare ar părea, se termină brusc în prapastie.
Ce e de făcut?
În primul rând nu dispera. E posibil să te fi recunoscut în unul sau chiar mai multe dintre modelele de comportament discutate. Pote și tu pui nevoile tuturor celorlalți înaintea alor tale sau poate că muncești mult mai multe ore decât media.
Burnout-ul se instalează pe tăcute de aceea este important să îti monitorizezi nivelul de stres. Primul pas simplu pe care il poti face este să completezi Quiz-ul de mai jos care îți va da o idee despre cât esti de stresat și vine și cu metode concrete de evitare a burnout-ului.
